Inspirat dintr-o veche legendă niponă, romanul evocă atmosfera aproape ireală în care Isaku, un băieţel de 9 ani, descoperă lumea în care trăieşte, naufragiind într-o maturitate care îl învaţă să accepte nedreptatea ca pe un miracol care îi condiţionează dreptul la viaţă. Motivul central al cărţii, o-fune-sama, este dezvăluit cititorului atât de subtil, încât acesta are convingerea că nu arta narativă a prozatorului nipon îl conduce prin labirint, ci el este cel care descifrează misterul, descoperind în final că povestea are o multitudine de sensuri. Pentru Isaku, o-fune-sama este cuvântul magic rostit de nenumărate ori de mama, de Sahei, de căpetenia satului, este motivul rugăciunilor fiecărui sătean. În gândurile copilului, o-fune-sama are forma unui semn de întrebare. Roşul, culoare agresivă, anunţă venirea toamnei, când copacii se îmbracă în roşu şi marea devine agitată din cauza furtunilor din larg. De altfel, roşul este omniprezent, simbol al belşugului şi al sărbătorii, simbol al morţii, al vârstei înaintate, al pericolului. Isaku este un copil şi universul său are forma pe care i-o dă el. Roşul lui este unul benefic: „Îi veni în minte roşul răsăritului, a cărui strălucire însemna începutul zilei şi deopotrivă continuarea vieţii. Roşul apusului aducea liniştea sfârşitului zilei şi promisiunea că va urma o alta.” Bolul subţire şi frumos şlefuit, pe care mama îl folosea doar de Anul Nou şi de Sărbătoarea Morţilor, diferit de bolurile obişnuite, cioplite grosolan, are suprafaţa roşiatică, frunzele arţarilor sunt roşii, hainele echipajului de pe vasul naufragiat sunt roşii, la fel ca focul. Rogojinile, un cufăr, găleţile mari de lemn, zahărul - praful alb pe care mama i-l dădea când era roşu din cauza febrei, lampioanele a căror lumină fragilă domină întunericul de Sărbătoarea Morţilor, orezul atât de rar şi dulce, toate deschid în mintea lui Isaku întrebări la care răspunde cu simplitate, Sahei, prietenul lui: „... o-fune-sama erau vapoarele eşuate pe ţărmul plin de stânci, ce se întindea în faţa satului”. Dar semnul de întrebare nu dispare, el este doar înlocuit cu semnul mirării. Naufragiile implică moarte. Uimitoare este fragilitatea graniţei dintre viaţă şi moarte, la fel de uimitoare este seninătatea cu care Isaku învaţă că ceea ce înseamnă viaţă pentru el şi pentru săteni, poate însemna moarte pentru ceilalţi. Şi, universul lui, care acum începe să se lărgească, se împarte în satul lui şi lumea din afară. Încrederea căpeteniei satului în puterea lui Isaku de a gestiona problemele propriei gospodării, în care rămăsese cel mai mare dintre băieţi, după ce tatăl s-a vândut pe trei ani în robie, îl propulsează într-o maturitate pe care băiatul nu o înţelege, dar şi-o asumă: „... copil fiind, nu făcuse decât să privească ritualurile din sat, dar din acel an [...] trebuia să se implice alături de ceilalţi adulţi în desfăşurarea acestora.” Învaţă să pescuiască, învaţă să aducă mamei coaja teilor tineri, din care vor fi ţesute haine, se îndrăgosteşte şi, ceea ce pare cel mai important pentru el, învaţă să păzească focurile de pe ţărmul stâncos, care ard sub cazanele în care se face sare. Nimeni nu se poate lipsi de sare, dar ritualul obţinerii ei este unul sacru, moştenit din vechime, un ritual prin care se invocă o-fune-sama. Cu timpul, în gândul copilului se strecoară ideea că ceea ce fac ei nu este bine. Uciderea unor marinari nevinovaţi, care supravieţuiseră unui naufragiu, adânceşte această idee. Dar o-fune-sama aduce bunăstare, iar bunăstarea înseamnă hrană, căldură, viaţă, înseamnă că oamenii din sat nu vor mai fi nevoiţi să se vândă în robie, şi, mai presus de toate, înseamnă pentru Isaku respectarea promisiunii pe care i-o făcuse tatălui său, care va trebui la întoarcerea din robie să îi găsească sănătoşi pe toţi membrii familiei. Dintr-o dată, nedreptatea devine un miracol care îi condiţionează dreptul la viaţă. Şi începe să aştepte o-fune-sama cu ardoare, la fel ca ceilalţi săteni. Nimic din ceea ce urmează nu este întâmplător. Viaţa furată se plăteşte cu alte vieţi. În final reapare roşul, sugerat de „... un lanţ lung de focuri, care devenea din ce în ce mai mic, pe măsură ce dispărea...”, iar motivul central al romanului, o-fune-sama, ia forma de copilărie naufragiată într-o maturitate timpurie, în care inocenţa, ispitită fiind de focurile unor ritualuri ancestrale, se zdrobeşte de stâncile vieţii. Şi sosirea tatălui este întâmpinată de un Isaku singur, de care te simţi tentat să îţi fie milă, dar care este atât de matur şi de trecut prin proba focului, la fel ca sarea din cazanele de pe ţărmul stâncos al mării, încât băiatul este cel căruia „îi era milă de tatăl său, care se întorcea acasă, unde mama nu mai era.” Un roman captivant, pe al cărui fundal se poate descifra imaginea unei lumi aparent banale, în care oamenii iubesc, urăsc, iartă din dragoste, pedepsesc din gelozie, devin vicleni pentru a se apăra de ceilalţi, sunt mândri sau umili, harnici când îi ameninţă sărăcia şi foamea, leneşi când apare un belşug oricât de fragil, sunt adânc ancoraţi în tradiţiile care i-au definit dintotdeauna, dau dovadă de bunătate sau de o violenţă primitivă, se revoltă sau se supun unor forţe mai presus de ei. Şi aşteaptă. Venirea celor plecaţi în robie, vremea pescuitului, bancurile de peşti, toamna, sărbătorile. Şi, mai presus de toate, aşteaptă o-fune-sama. Un roman fascinant despre Om, eterna monedă cu care o realitate relativă plăteşte tribut vieţii şi morţii. Recomand (de acelaşi autor): „Supliciul unei adolescente”, „Surâsul pietrelor”.
0 Comments
Leave a Reply. |
Mihaela Arhip
|